un joc

nu respinge sanziana ce nu se lasa gasita in padure atunci cand cauti sa o prinzi. ea a stat dintotdeauna acolo. fara tine. s-a jucat in toate locurile padurii, langa copacul cel mai mare, la malul raului, sau in poiana caprioarelor. si-a impletit parul cel lung oglindindu-se in apa, s-a plimbat cu cerbii si a imbratisat copacii, pentru ca ii iubea. cunoaste fiecare susur al apei. chiar vantul ii sopteste numele printre frunze. toata iarba este umblata doar de ea, si ii recunoaste urma talpii. nu a auzit decat glasul vocii sale, si canonul padurii acesteia...atat de familiare incat i-ar putea fi mama. aici, unde nu este nici zi, nici noapte, sanziana si-a gasit dintotdeauna adapostul in acest nesfarsit crepuscul.


si acum apari tu. intri in padurea ei crepusculara si ceri sa se lase noaptea. dar nu stii ca sanziana nu vede in intuneric. sau ceri sa vina ziua. dar n-ai aflat ca ochii ei nu sunt obisnuiti cu atata lumina. vrei sa o prinzi si sa o tii aproape, sa ii simti respiratia cum ii umfla pieptul, dar ea nu a mai vazut pe nimeni ca tine niciodata, si se sperie. nu a cunoscut-o nimeni. nu a trait decat in padurea asta protectiva. s-ar putea ca intrand in lumea ei sa descoperi ca ........

































































































daca nu o vei speria.

Eu..

..zbor printre nori. Sunt ca aerul de usoara, si, intr-o dimineata calda de iunie zbor deasupra marii, iar briza imi mangaie penele. Ma inalt si cobor dupa cum imi place.

Stiu cum sa zbor. Nu e prima oara cand zbor cale lunga, peste mare, asa ca fac un dans din asta.

Ma priveste cineva? Am creat o arta din asta.

Nu ma priveste nimeni? Ok, sunt destul de gratioasa pentru mine insami. Nu am nevoie de priviri.

Inchid ochii ca sa simt mai bine ce ma inconjoara. Parca daca nu vad cateva secunde, abia atunci celelalte simturi preiau controlul.

Pe soarele il simt mai prietenos cand nu il vad. Simt aerul cald printre penele mele ca ma poarta singur daca am ochii inchisi, iar mirosul marii ma infasoara daca nu vad apa. Cu ochii inchisi ma si rasucesc in aer. Reusesc. Am invatat cum si am facut-o deja. Daca celelalte calatorii au fost repetitii pentru un mare spectacol aviatic, astazi joc in premiera.

Nu mai e nimeni pe aici, nu mai zboara nici o alta pasare. Sunt doar eu si orizontul. Pe masura ce ma apropii de el simt cum ne contopim.

Nu exista timp aici. Nu ma grabeste nimic. Nu ma atinge nimic. De mult nu am mai simtit asta.

Stai putin, am mai simtit asta? De ce este ca si cum nu m-am mai simtit de mult asta cand in realitate eu nu am simtit niciodata asta?

Care asta? Libertate? Poate am fost mereu libera si nu am realizat ce am.

Nu. Nu e asta.

Atunci poate ca mereu am visat ca as putea fi libera. Ca daca as ajunge vreodata sa zbor deasupra norilor, peste mare, atunci as fi libera in sfarsit. Ca pentru asta am fost creata, dar am ratat tinta.

Ce sentiment extraordinar, cand poti sa iti intinzi la maxim aripile si sa lasi soarele sa iti bata pe piept..

Imi deschid ochii, asa cum stau, cu aripile intinse.

M-am uitat in sus, la soare, si m-a orbit.

Ma uit in jos sa imi revin.

Nu vad marea, vad pamantul. Il simt cu picioarele. Sunt pe pamant?

Ma simt ancorata.

Ma uit in stanga si in dreapta si nu-mi mai vad aripile.

Ah...



Nu am aripi.

Nu am avut niciodata aripi.

La ce bun sa fii pasare, daca nu ai aripi?

De ce sa nu fi fost o furnica? Sau o capsuna? Era tot aia.

Nu am zburat niciodata.

Macar o albina de eram, poate asa as fi zburat. Nu as fi simtit briza marii cum ma inalta pe sub pene, sau orizontul cum ma atrage catre el ca un magnet ce atrage metalul, dar nu as fi fost blocata cu picioarele pe pamant cand tot ce vad cand inchid ochii sunt nori.

Degeaba sunt pasare, degeaba! Nu o sa pot niciodata sa zbor. Nu o sa fiu niciodata libera. Sunt condamnata sa merg si sa ma tarasc toata viata, cand menirea mea era sa ma inalt, condamnata sa raman mereu trista si mereu batjocorita, mereu simtind ca nu aici e locul meu si ca nu pentru asta exist, niciodata gasind unde pot sa apartin, si neincetat obosita de atata mers, pana intr-o zi cand voi fi murit.

Si atunci o sa ma inalt. Doar asa voi fi libera. Atunci nu o sa mai pun piciorul pe pamant niciodata. O sa zbor! O sa zbor asa cum nu am putut zbura niciodata, dar cum ar fi trebuit dintotdeauna sa zbor. Doar atunci o sa ma regasesc, asa cum m-am cautat toata viata.

Pana atunci, inchid ochii. Eu..zbor printre nori. Sunt usoara, si, intr-o dimineata calda de iunie zbor deasupra marii, iar briza imi mangaie penele.

ÎNCERCÁ, încérc, vb. I. Tranz

eu incerc, tu incerci, cu totii incercam, dar va rugam pe voi, cei care reusiti, sa veniti sa ne aratati si noua cum se face, pentru ca noi nu reusim. nu reusim decat sa esuam. iar ceea ce nu te omoara .. te face sa iti doresti sa fi fost mort.

inchise in fortareata mintii mele sunt toate gandurile pe care nu le-am transformat niciodata in fapte. nu am putut. nu am stiut cum. am vrut. cum sa fac? nu ne invata nimeni de mici cum sa fim oameni intregi...poate pentru ca nici cei responsabili cu invatatul nu sunt oameni intregi. din jumatati in sferturi si sferturi de sferturi sunt compuse toate planurile care nu au vazut lumina cerului pentru ca erau prea indraznete ca sa isi rasufle si prima gura de aer pe pamant, toate gandurile pe care niciodata nu le-am gandit pentru ca am crezut ca nu sunt demna sa le gandesc, si toti oamenii la care am tinut dar carora nu le-am spus-o niciodata pentru ca nu am stiut ca tin la ei sau pentru ca nu am stiut cum sa tin la ei.

este secolul in care toti oamenii trebuie sa fie fericiti. toti afiseaza o pseudo-fericire, dar toti sunt rupti, sparti, franti, distrusi sub falsa predispozitie vesela. din pacate, asta e norma si trebuie sa o respectam

sunt indragostita de cineva pe care nu cunosc. da, nu te cunosc si totusi m-ai cucerit. cum se poate oare?
cine stie unde traiesti si ce respiri, cine stie daca si tu simti la fel. tot ce stiu e ca te astept de mult si tu nu mai vii odata. nu imi lasa inima sa suspine de fiecare data cand bate cineva la usa, daca nu esti tu. oare tu esti? oare el sa fie? te rog, nu-ti bate joc de tresaririle mele.
in final, sunt indragostita de dragoste in asteptarea ta, ca sa te iubesc.

Duceti-ma undeva departe, adieri, departe unde nu conteaza daca spun ce simt sau nu. Sau si mai bine, departe unde nu mai simt nimic. Ma tem tare ca lumea asa cum o vad eu nu e lumea reala si sa nu am vreo tumoare pe creier. Ei, si daca am ce?
Te rog, salveaza-ma de mine! Nu mai pot. Credeam ca am facut pace cu mine, cu Cri, dar nu ma lasa sa respir. E o tacere care e mai sfasietoare decat spinii trandafirului de sub pielea mea. Ma asurzeste linistea asta. Sau poate e doar tumoarea care vorbeste.