BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS

Friday, October 7, 2016

Eu..


..zbor printre nori. Sunt ca aerul de usoara, si, intr-o dimineata calda de iunie zbor deasupra marii, iar briza imi mangaie penele. Ma inalt si cobor dupa cum imi place.

Stiu cum sa zbor. Nu e prima oara cand zbor cale lunga, peste mare, asa ca fac un dans din asta.

Ma priveste cineva? Am creat o arta din asta.

Nu ma priveste nimeni? Ok, sunt destul de gratioasa pentru mine insami. Nu am nevoie de priviri.

Inchid ochii ca sa simt mai bine ce ma inconjoara. Parca daca nu vad cateva secunde, abia atunci celelalte simturi preiau controlul.

Pe soarele il simt mai prietenos cand nu il vad. Simt aerul cald printre penele mele ca ma poarta singur daca am ochii inchisi, iar mirosul marii ma infasoara daca nu vad apa. Cu ochii inchisi ma si rasucesc in aer. Reusesc. Am invatat cum si am facut-o deja. Daca celelalte calatorii au fost repetitii pentru un mare spectacol aviatic, astazi joc in premiera.

Nu mai e nimeni pe aici, nu mai zboara nici o alta pasare. Sunt doar eu si orizontul. Pe masura ce ma apropii de el simt cum ne contopim.

Nu exista timp aici. Nu ma grabeste nimic. Nu ma atinge nimic. De mult nu am mai simtit asta.

Stai putin, am mai simtit asta? De ce este ca si cum nu m-am mai simtit de mult asta cand in realitate eu nu am simtit niciodata asta?

Care asta? Libertate? Poate am fost mereu libera si nu am realizat ce am.

Nu. Nu e asta.

Atunci poate ca mereu am visat ca as putea fi libera. Ca daca as ajunge vreodata sa zbor deasupra norilor, peste mare, atunci as fi libera in sfarsit. Ca pentru asta am fost creata, dar am ratat tinta.

Ce sentiment extraordinar, cand poti sa iti intinzi la maxim aripile si sa lasi soarele sa iti bata pe piept..

Imi deschid ochii, asa cum stau, cu aripile intinse.

M-am uitat in sus, la soare, si m-a orbit.

Ma uit in jos sa imi revin.

Nu vad marea, vad pamantul. Il simt cu picioarele. Sunt pe pamant?

Ma simt ancorata.

Ma uit in stanga si in dreapta si nu-mi mai vad aripile.

Ah...



Nu am aripi.

Nu am avut niciodata aripi.

La ce bun sa fii pasare, daca nu ai aripi?

De ce sa nu fi fost o furnica? Sau o capsuna? Era tot aia.

Nu am zburat niciodata.

Macar o albina de eram, poate asa as fi zburat. Nu as fi simtit briza marii cum ma inalta pe sub pene, sau orizontul cum ma atrage catre el ca un magnet ce atrage metalul, dar nu as fi fost blocata cu picioarele pe pamant cand tot ce vad cand inchid ochii sunt nori.

Degeaba sunt pasare, degeaba! Nu o sa pot niciodata sa zbor. Nu o sa fiu niciodata libera. Sunt condamnata sa merg si sa ma tarasc toata viata, cand menirea mea era sa ma inalt, condamnata sa raman mereu trista si mereu batjocorita, mereu simtind ca nu aici e locul meu si ca nu pentru asta exist, niciodata gasind unde pot sa apartin, si neincetat obosita de atata mers, pana intr-o zi cand voi fi murit.

Si atunci o sa ma inalt. Doar asa voi fi libera. Atunci nu o sa mai pun piciorul pe pamant niciodata. O sa zbor! O sa zbor asa cum nu am putut zbura niciodata, dar cum ar fi trebuit dintotdeauna sa zbor. Doar atunci o sa ma regasesc, asa cum m-am cautat toata viata.

Pana atunci, inchid ochii. Eu..zbor printre nori. Sunt usoara, si, intr-o dimineata calda de iunie zbor deasupra marii, iar briza imi mangaie penele.

0 comments: