un joc

nu respinge sanziana ce nu se lasa gasita in padure atunci cand cauti sa o prinzi. ea a stat dintotdeauna acolo. fara tine. s-a jucat in toate locurile padurii, langa copacul cel mai mare, la malul raului, sau in poiana caprioarelor. si-a impletit parul cel lung oglindindu-se in apa, s-a plimbat cu cerbii si a imbratisat copacii, pentru ca ii iubea. cunoaste fiecare susur al apei. chiar vantul ii sopteste numele printre frunze. toata iarba este umblata doar de ea, si ii recunoaste urma talpii. nu a auzit decat glasul vocii sale, si canonul padurii acesteia...atat de familiare incat i-ar putea fi mama. aici, unde nu este nici zi, nici noapte, sanziana si-a gasit dintotdeauna adapostul in acest nesfarsit crepuscul.


si acum apari tu. intri in padurea ei crepusculara si ceri sa se lase noaptea. dar nu stii ca sanziana nu vede in intuneric. sau ceri sa vina ziua. dar n-ai aflat ca ochii ei nu sunt obisnuiti cu atata lumina. vrei sa o prinzi si sa o tii aproape, sa ii simti respiratia cum ii umfla pieptul, dar ea nu a mai vazut pe nimeni ca tine niciodata, si se sperie. nu a cunoscut-o nimeni. nu a trait decat in padurea asta protectiva. s-ar putea ca intrand in lumea ei sa descoperi ca ........

































































































daca nu o vei speria.