BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS

Sunday, May 21, 2017

metaforic vorbind...

Neliniste aduce chiorul intre orbi...

acasa

Mintea mea este o casa in care sunt prizoniera. Zidurile astea pe care le-am construit ma tin in siguranta. Pe peretii acestor camere apar scrise in cuvinte toate versiunile mele pe care nu vrei sa le cunosti. Aici scriu si eu cand sunt impovarata si trebuie sa ma descarc. Daca citesti versurile astea vei vedea cosmarul din care nu ma trezesc.

Esti derutat? Daca vii cu mine iti voi arata.

Aici este camera regretelor. Ea se umple pe zi ce trece. In spatele usii, scrise pe peretii ei, se afla toate lucrurile pe care le-am spus, dar nu le-am gandit, si se afla si toate lucrurile pe care le-am gandit, dar nu le-am spus niciodata. Peretii ei sunt acoperiti cu durere, pentru ca, vezi tu, problema mea e ca eu niciodata nu repar lucruri, ci doar le acopar. De cum pasesc in aceasta camera vreau sa si ies. Tot ce vad in ea imi aminteste constant de cine sunt cu adevarat. Si de cine voi ramane pana in ziua cand voi muri, pentru ca in stilul in care merg lucrurile, nu voi schimba asta niciodata. E greu sa uit de ea cand asta e camera in care dorm. Inchid usa, si incui regretele in spatele ei. Mintea mea e o casa in care sunt prizoniera.

Aici se afla camera gandurilor. Totul acolo se desfasoara intr-o liniste asurzitoare! Apar scrise cuvinte si dispar la fel de repede, incat nu reusesti sa deslusesti notiunea pana la capat. Multe versuri incepute, neterminate, si apoi uitate. Peretii ei sunt acoperiti cu neliniste, cu indoiala si cu scenarii, in care foarte putine sfarsesc cu bine. Aici in camera asta sunt toate versiunile in care voi narui fiecare capitol din viata mea. Cum voi esua in relatii pentru ca nu am nimic demn de oferit, cum voi indeparta pe toti care ma acceptau pentru ca sunt maestra la a da cu piciorul la tot ce e bun, cum imi voi privi declinul in cariera drept un spectator neputincios la a altera scenariul, cum voi hrani in mine o boala ce ma va consuma ca o putreziciune tocmai pentru ca am asteptat-o toata viata ca pe premiul mult dorit, cum voi zace in continuare in fiecare zi asteptand sa treaca fiecare clipa pana in clipa cand totul se va sfarsi. Intre toate aceste ganduri, care mai este realitatea? Inchid usa, si incui gandurile in spatele ei. Mintea mea e o casa in care sunt prizoniera.

In partea asta a casei nu a mai fost nimeni de multi ani. Am construit aici camera blindata, si nu las pe nimeni sa intre. Acolo sta ascunsa adevarata mea inima. Daca ar intra cineva, se naste posibilitatea sa plece si sa nu se mai intoarca niciodata. Nu sunt emotional pregatita pentru asta, asa ca tin usa incuiata si pe toata lumea afara. Imi este groaza sa las pe cineva sa intre acolo. Alte usi ai putea reusi sa deschizi, dar pe asta nu, fiindca nu as vrea sa ai posibilitatea sa ma ranesti. Altfel, in momentul in care ai disparea, singura persoana de tras la raspundere as fi eu. Sunt baricadata inauntru, asa ca nu mai privi pe gaura cheii! Nu vin la usa, nu deschid, asa ca nu mai ciocani! Usa e strasnic ferecata si inima mea adevarata se ascunde in spatele ei.

Sunt captiva in propria-mi minte. Dumnezeu spune ca nu sunt incuiata acolo. Ca aleg sa raman acolo. M-am ratacit intre toate fantomele din interior. 

Stiu ca a ma izola de lume nu rezolva probleme, dar eu nu am construit casa incercand sa rezolv ceva. Am construit-o pentru ca am incercat doar sa pot proteja tot ce e fragil in mine si sa fiu in siguranta. Dar nu sunt. Nu sunt singura care traieste in casa asta. Sunt cu Cri. Frica. A batut la usa mea acum multi ani si am invitat-o inauntru. Poate ca asta este defapt problema, cu asta ma lupt dintotdeauna. Nu a mai plecat niciodata. Acum trebuie sa aleg....sa o las sa castige in continuare, sau sa o scot afara, sa o trimit inapoi de unde a venit. Dar niciodata nu reusesc, caci pentru a face asta se impune sa deschid usile.

Mintea mea e o casa in care sunt prizoniera.





















*inspirat din NF - Mansion  + pregnantele lui Cri

eliberata din "constienta" mea

Nu iubesti un barbat pentru inzestrarea lui materiala. Il iubesti pentru privirea lui care patrunde prin toate zidurile pe care le-ai ridicat ca sa te protejezi de dragoste, si pentru modul in care se misca energia in camera atunci cand paseste el. De indemanarea cu care te dezarmeaza, de asta te-ai indragostit. De modul in care mana lui mangaie aerul dimprejur, doar atunci cand iti vorbeste tie. De mintea lui care are raspuns la toate intrebarile pe care inca nu i le-ai pus. Adori ca stii ca el, cel care pare ca are o vraja infinita asupra lumii, are totusi o mandrie nespusa de a fi al tau. Adori sa afli ca el, cel care nu duce lipsa de nimic, ducea defapt lipsa de tine. Daca ai gasit un asemenea barbat, nu face niciodata nimic pentru a il indeparta. Un flacau mandru si guraliv poti gasi, cred, cu mare usurinta..dar un barbat care sa iti adore pielea fina pentru cea pe care o gazduieste pe dedesubt, este o perla rara. El este destept, el te seduce. Si inainte sa iti dai seama, te trezesti ca dupa o anestezie in apropierea bratelor sale, fara nici un scut pe inima ta, lipsita de toate defensivele pe care le aveai pentru ca le-a spulberat neinfricat. De asta il iubesti. Si pentru ca il iubesti, este El. Cel care a cucerit altfel decat ceilalti. Pe care il poti recunoaste dupa sunetul bataii inimii lui sau dupa sentimentul atingerii pielii lui, chiar daca pielea ta a fost inselata de matasuri catifelate timp de mii de ani, sau chiar daca urechea ti-ar fi fost captiva timp de secole intr-o orchestra de tamburi.
El.
El este cel care te-a facut sa il iubesti. Si pentru ca ai ajuns sa il iubesti, ai lasat sa fie parcurse toate distantele catre castel si daramata fortareata in care ti-ai ascuns inima. Si dupa ce va fi strabatut toate apele si toti muntii, dupa ce va fi escaladat toate zidurile si va fi cucerit comoara dragostei tale, atunci El, care te are toata in bratele sale, te va sfasia cu mainile lui, ce odinioara mangaiau aerul, bucata cu bucata, pana ce vei ramane dezbracata de toate petalele.

Wednesday, May 3, 2017

un joc

nu respinge sanziana ce nu se lasa gasita in padure atunci cand cauti sa o prinzi. ea a stat dintotdeauna acolo. fara tine. s-a jucat in toate locurile padurii, langa copacul cel mai mare, la malul raului, sau in poiana caprioarelor. si-a impletit parul cel lung oglindindu-se in apa, s-a plimbat cu cerbii si a imbratisat copacii, pentru ca ii iubea. cunoaste fiecare susur al apei. chiar vantul ii sopteste numele printre frunze. toata iarba este umblata doar de ea, si ii recunoaste urma talpii. nu a auzit decat glasul vocii sale, si canonul padurii acesteia...atat de familiare incat i-ar putea fi mama. aici, unde nu este nici zi, nici noapte, sanziana si-a gasit dintotdeauna adapostul in acest nesfarsit crepuscul.


si acum apari tu. intri in padurea ei crepusculara si ceri sa se lase noaptea. dar nu stii ca sanziana nu vede in intuneric. sau ceri sa vina ziua. dar n-ai aflat ca ochii ei nu sunt obisnuiti cu atata lumina. vrei sa o prinzi si sa o tii aproape, sa ii simti respiratia cum ii umfla pieptul, dar ea nu a mai vazut pe nimeni ca tine niciodata, si se sperie. nu a cunoscut-o nimeni. nu a trait decat in padurea asta protectiva. s-ar putea ca intrand in lumea ei sa descoperi ca ........

































































































daca nu o vei speria.