BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS

Wednesday, October 2, 2019

O moarte care nu înseamnă nimic

Într-o zi voi primi un telefon care mă va anunța brusc că tu nu mai ești tu. Va fi scurt. Ca un sărut într-o biserică. Îmi va transmite mecanic, robotic, vestea, rămânând liber să își continue existența, la fel ca și până atunci, neîntreruptă de nici o veste deținătoare de puterea de a împărți timpul între "cel de dinainte" și "cel de după". Apoi va închide.

Eu voi rămâne cu telefonul la ureche. În acele câteva momente, nu se va supăra nimeni dacă voi zăbovi câteva momente pe tărâmul de mijloc, la cumpăna dintre "ce era" și "ce urmează".
Mai departe, voi îngheța. Întâi de la degetele mici de la picioare, înspre călcâie, și urcând pe spatele pulpelor, prin șira spinării, spre locul acela din spatele capului unde, cândva, mi-ai spus să te păstrez.
Ochii mei nu vor trăda, din păcate, ce se va ascunde în spatele lor. O mișcare rapidă, necontrolată, ca tremuratul animalelor în fața injecției. Atunci, acolo, va începe fisura ce-mi va crăpa și bătrânețea, nu doar copilăria.

La ceremonie voi depăna cu mine însămi amintiri dragi mie.
Vedeți dumneavoastră, stimați domni și doamne ale juriului, în astfel de clipe, chiar și indiferența devine o amintire dragă..dacă doar asta a mai rămas.

Cum m-ai văzut culegând cu degetul firmiturile de pâine căzute pe farfurie de la sandwichul cu șuncă și cașcaval, făcut la aparatul de sandwichuri, și mi-ai spus, arogant: "să știi că mai avem pâine".

Cum mi-ai spus acea poveste, în sufrageria unui apartament necunoscut, singura poveste pe care mi-ai spus-o vreodată. Ahh, și complet am uitat-o..

Câte și mai câte ai fi vrut să îmi spui, dar nu ai reușit. Cum ar fi adevărul dureros, sau cel care aduce eliberare...sau acele cuvinte pe care mi-aș fi dorit să le aud atât de mult..."iartă-mă - meriți să fii cunoscută! eu sunt cel ce nu te merită."

În ziua aceea toate amintirile se vor contopi într-o poveste.. Și cum sunt mult prea obișnuită să nu vorbesc despre tine, secretul meu cel mai mare, interzis spre povestire, mă voi mulțumi să privesc în gol. O zi, o săptămână, o întreagă semi-lună. Apoi mă voi culege de pe jos. Și după ce voi fi răspuns la întrebarea "ce rost a avut acest tot?", voi reveni la cumpărături, lucrare, și căutare a locurilor de parcare. 

Din gol...privirea-mi, însă, s-ar putea să nu se lase desprinsă. 
S-ar putea să privesc în ochi copilași blonzi și creți, cu inima deprinsă 
să nu îi văd, să nu îi aud..
să privesc prin ei ca printr-un cearceaf ud. 

Să dau naștere unui șir de oameni mici, învinețiți, purtând un nume, da, 
dar și povara de a lupta 
zi de zi să încălzească o stană 
de piatră ce li se prezintă "mamă".

Ce șansă am, tată, mamă, să fiu renăscută
într-o minte proaspătă, necunoscută?
Ce șansă am să fiu o mamă, o soție
când voi m-ați jefuit de orice emoție? 

Într-o zi voi primi un telefon care îmi va da o veste despre o moarte...subită (pentru mine) a unei rude îndepărtate. Timpul meu se va opri în loc..sângele nu va mai curge preț de câteva clipe. Îmi va îngheța pielea, și voi plânge fără lacrimi. Pentru că nu am avut dreptul nici să iubesc, nici să îmi fie dor. Vor fi alte fete care te vor plânge înduioșător! Aceasta va fi moartea care nu înseamnă nimic. Afară că desparte timpul între "cel de dinainte" și "cel de după". Mă întreb dacă mai există vreo bucată ce-ar putea să se rupă...

octombrie, ruginiu

vreau să mă vezi, și vreau să te văd.
dar mă tem să nu fac prăpăd..
vezi tu? eu sunt un fenomen
care consumă constant oxigen.

mi-e teamă să nu rămâi fără aer..
tu, sau sufletul tău de pe taler.
mă tem că întunericul va învinge
și că lumina ta, în timp, se va stinge.

mai mult, mă tem că universul meu stingher
va fi început de sfârșit frumosului mister
al curtării,
al zâmbirii,
al frumuseților nevăzute,
al privirilor pe furiș
și al declarațiilor nefăcute.

ucigaș de taine-adânci!
izbește subtilul precum marea de stânci...

dar vreau să mă vezi și vreau să te văd.