sleeping at last, eight

I remember the minute
was like a switch was flipped
was just a kid who grew up strong enough to pick this armor up
and suddenly it fit.
God, that was so long ago, long ago, long ago!
I was little, I was weak and perfectly naive
and I grew up too quick
Now you won't see
all that I have to lose
and all that I've lost in the fight to protect it
I won't let you in,
I swore never again
I can't afford,
no, I refuse to be rejected.
I wanna break these bones
'til they're better,
I wanna break them right
and feel alive.
You were wrong, you were wrong,
you were wrong -
my healing needed more than time.
When I see fragile things, helpless things,
broken things.
I see the familiar
I was little, I was weak,
I was perfect too
Now I'm a broken mirror.
But I can't let you see
all that I have to lose
all I've lost
in the fight to protect it.
I can't let you in,
I swore never again
I can't afford to let myself be blindsided
I'm standing guard,
I'm falling apart
and all I want is to trust you.
Show me how
to lay my sword down
for long enough
to let you through.
Here I am,
pry me open.
What do you want to know?
I'm just a kid who grew up
scared enough to hold the door shut
and bury my innocence
but here's a map,
here's a shovel,
here's my Achilles heel.
I'm all in, palms out,
I'm at your mercy now
and I'm ready to begin.
I am strong, I am strong,
I am strong enough to let you in.
I'll shake the ground
with all my might
and I will pull my whole heart
up to the surface.
For the innocent,
for the vulnerable,
and I'll show up on the front lines
with a purpose
and I'll give all I have,
I'll give my blood, I'll give my sweat.
An ocean of tears will spill
for what is broken.
I'm shattered porcelain
glued back together again
Invincible like I've never been

Poveștile bunicii - Despre semeție

O femeie mergea la târg cu un coș cu ouă. De teamă să nu o lovească cineva în mers, să spargă ouăle, a pus coșul sus pe cap. Drumul fiind lung, se gândea mergând: ”am 100 de ouă, și le duc la târg să le vând. Dar dacă le-aș fi pus sub cloșcă, ar fi ieșit 100 de pui, care crescând s-ar fi făcut 100 de găini, care ouânduse ar fi făcut o mie de ouă. Dacă aceste o mie de ouă le puneam sub cloșcă, se făceau 1000 de găini care se ouau 10.000 de ouă, și astfel vânzând găinile, și ouăle, mi-aș putea cumpăra o caleașcă cu patru cai, și mi-aș cumpăra niște haine de cucoană, și îmbrăcată așa, aș trece prin târg cu caleașca. Și toată lumea m-ar saluta, cu plecăciune, iar eu,  m-aș uita la ei, și doar puțin, așa, aș înclina capul.”

Și făcând asta, a scăpat ouăle din coș și s-au spart.

spre deosebire

spre deosebire de timp, 

spațiul te lasă să respiri.

timpul este nemilos

te sufocă silențios...

Fortărețe

În castelul minții sale
Prințul singur a rămas.
Iele-n jur cântă, dansează,
El n-aude nici un glas.


Căci nu au cum să asculte
Geamătul din mintea lui.
Mii de sticle desfăcute
Povestesc tristețea lui.


Singur, prințul intoxicat
Privirea-n urmă își așază.
Râzând, dansând el decretează:
"Veșnic petrecere în palat!"

din infernalul octombrie

Veneai cândva cu dor, cu bucurie
Abia-așteptai să-mi povestești
Istorisiri: când banale, când sufletești.
Azi, aștept să vină doar noiembrie. 


Iată-ne acum...doi străini!
Tu, cu-mbrățișări înstrăinate,
Eu, cu vise destrămate,
Umplu vrând-nevrând pagini. 


A fost ceva?
Sau a fost doar iluzie? 
Timpul m-a lăsat în confuzie
Și-aștept să mi se lărgească perspectiva.

O moarte care nu înseamnă nimic

Într-o zi voi primi un telefon care mă va anunța brusc că tu nu mai ești tu. Va fi scurt. Ca un sărut într-o biserică. Îmi va transmite mecanic, robotic, vestea, rămânând liber să își continue existența, la fel ca și până atunci, neîntreruptă de nici o veste deținătoare de puterea de a împărți timpul între "cel de dinainte" și "cel de după". Apoi va închide.

Eu voi rămâne cu telefonul la ureche. În acele câteva momente, nu se va supăra nimeni dacă voi zăbovi câteva momente pe tărâmul de mijloc, la cumpăna dintre "ce era" și "ce urmează".
Mai departe, voi îngheța. Întâi de la degetele mici de la picioare, înspre călcâie, și urcând pe spatele pulpelor, prin șira spinării, spre locul acela din spatele capului unde, cândva, mi-ai spus să te păstrez.
Ochii mei nu vor trăda, din păcate, ce se va ascunde în spatele lor. O mișcare rapidă, necontrolată, ca tremuratul animalelor în fața injecției. Atunci, acolo, va începe fisura ce-mi va crăpa și bătrânețea, nu doar copilăria.

La ceremonie voi depăna cu mine însămi amintiri dragi mie.
Vedeți dumneavoastră, stimați domni și doamne ale juriului, în astfel de clipe, chiar și indiferența devine o amintire dragă..dacă doar asta a mai rămas.

Cum m-ai văzut culegând cu degetul firmiturile de pâine căzute pe farfurie de la sandwichul cu șuncă și cașcaval, făcut la aparatul de sandwichuri, și mi-ai spus, arogant: "să știi că mai avem pâine".

Cum mi-ai spus acea poveste, în sufrageria unui apartament necunoscut, singura poveste pe care mi-ai spus-o vreodată. Ahh, și complet am uitat-o..

Câte și mai câte ai fi vrut să îmi spui, dar nu ai reușit. Cum ar fi adevărul dureros, sau cel care aduce eliberare...sau acele cuvinte pe care mi-aș fi dorit să le aud atât de mult..."iartă-mă - meriți să fii cunoscută! eu sunt cel ce nu te merită."

În ziua aceea toate amintirile se vor contopi într-o poveste.. Și cum sunt mult prea obișnuită să nu vorbesc despre tine, secretul meu cel mai mare, interzis spre povestire, mă voi mulțumi să privesc în gol. O zi, o săptămână, o întreagă semi-lună. Apoi mă voi culege de pe jos. Și după ce voi fi răspuns la întrebarea "ce rost a avut acest tot?", voi reveni la cumpărături, lucrare, și căutare a locurilor de parcare. 

Din gol...privirea-mi, însă, s-ar putea să nu se lase desprinsă. 
S-ar putea să privesc în ochi copilași blonzi și creți, cu inima deprinsă 
să nu îi văd, să nu îi aud..
să privesc prin ei ca printr-un cearceaf ud. 

Să dau naștere unui șir de oameni mici, învinețiți, purtând un nume, da, 
dar și povara de a lupta 
zi de zi să încălzească o stană 
de piatră ce li se prezintă "mamă".

Ce șansă am, tată, mamă, să fiu renăscută
într-o minte proaspătă, necunoscută?
Ce șansă am să fiu o mamă, o soție
când voi m-ați jefuit de orice emoție? 

Într-o zi voi primi un telefon care îmi va da o veste despre o moarte...subită (pentru mine) a unei rude îndepărtate. Timpul meu se va opri în loc..sângele nu va mai curge preț de câteva clipe. Îmi va îngheța pielea, și voi plânge fără lacrimi. Pentru că nu am avut dreptul nici să iubesc, nici să îmi fie dor. Vor fi alte fete care te vor plânge înduioșător! Aceasta va fi moartea care nu înseamnă nimic. Afară că desparte timpul între "cel de dinainte" și "cel de după". Mă întreb dacă mai există vreo bucată ce-ar putea să se rupă...

octombrie, ruginiu

vreau să mă vezi, și vreau să te văd.
dar mă tem să nu fac prăpăd..
vezi tu? eu sunt un fenomen
care consumă constant oxigen.

mi-e teamă să nu rămâi fără aer..
tu, sau sufletul tău de pe taler.
mă tem că întunericul va învinge
și că lumina ta, în timp, se va stinge.

mai mult, mă tem că universul meu stingher
va fi început de sfârșit frumosului mister
al curtării,
al zâmbirii,
al frumuseților nevăzute,
al privirilor pe furiș
și al declarațiilor nefăcute.

ucigaș de taine-adânci!
izbește subtilul precum marea de stânci...

dar vreau să mă vezi și vreau să te văd.