nici azi, nici mâine

nu pot să uit

nu vreau să pot

vreau doar să stau aici. 

să dorm, să m-odihnesc un veac

să scriu, că râd să mă prefac

și-apoi să mă desfac.

octombrie, însă 2020

S-a întors luna în camera mea 

de când a dispărut draperia. 

Da, draga mea, între noi nimic nu mai stă. 

Și când mă gândesc că nu era decât o simplă perdea,

căci noi am fost îndrăgostiți dintotdeauna unul de celălalt;

însă cum nici unul dintre noi nu putea vedea,

ne-a despărțit timpul un timp.

Doar puțin. 

Dar a dispărut draperia

într-o simplă sâmbătă,

luna, draga prietenă a mea. 

e prea devreme ca să dorm -
încă mai sunt multe de analizat.
dar dacă aș cădea într-un veșnic somn
poate-aș fi de blestem dezlegat..
căci mintea asta funcționează ne-ncetat.


ziua, mecanismele calculează probabilități,
măsoară lumi ce există doar în alte realități
și stabilesc legi pentru o mulțime de societăți;
doar doar de-ar deveni un patent brevetat.


noaptea, însă, se întâmplă alte fenomene.
ce, credeați că se face liniște în atelier?
nuu..căci cuvintele nerostite ziua de meșter
pe-ntuneric fac ocolul întregii lumi
pândind pretutindeni după culmi
de pe care să strige cuvintele ce aleargă prin vene.


căci cuvintele pe care ziua nu le-ai rostit,
cuvintele omului mare, îndrăgostit,
se întorc noaptea să se destăinuie
și aduc cu ele și mai multe cuvinte care să te chinuie.


vezi tu, noaptea este un sfetnic mai bun ca ziua
noaptea știe că nu mai ai energie să întreții minciuna,
că ești dispus să fii vulnerabil,
și-ți crează spațiul favorabil.

spaima gândurilor - inima asta a mea!

când încep să gândesc cu ea..
uit și de cerebel, de hipotalamus sau de amigdală..
rămâne doar o forță colosală
denumită de unii "iubirea"

vezi tu..la mine iubirea locuiește!
e suficient să te apropii
și-o vei auzi cum îți vorbește
numai dulcegării..

vino și ia-mă,
căci iar nu mai pot...

Undeva, ceva se pierde

Undeva, ceva se pierde..
E mare distanța, nu simt unde...dar am simțit astăzi că undeva cineva pierde ceva.
Și deodată m-am oprit din ce gândeam, și am privit spre cer. Cred că și cel ce a pierdut astăzi a privit chiar atunci cerul, pentru că i-am simțit durerea.
Vreau să știi că nu ești singur! Am simțit-o împreună cu tine! Nu știu cine ești, dar va fi bine, va trece și asta!

am plante noi

M-am înconjurat cu viață
ca să uit de moartea care stă la pândă.
Mi-am umplut camera cu verde,
ca să resuscitez o inimă muribundă..

Sau poate viața pe care am adus-o
în lumea mea cea mică, strâmtă,
e ca să o compenseze pe cea pe care am pierdut-o,
copilăria mea frântă.

Ce mă face să fiu eu, cea care sunt azi?
Oare dragostea pe care o aduni
în zilele precum duminică, ori luni?
Sau..nu cumva chiar cea pe care o scazi?

Atât de vulnerabilă,
și totuși nu simt nimic.
Atât de puternică,
și totuși nu pot să mă ridic.

Câtă viață să mai adaug
la zilele pe care le-am primit?
Pe jumătate din ele am vrut să le uit;
pe cealaltă jumătate le-am risipit..

și totuși viața se agață de mine;
nu mă lasă deloc să respir.
Mă sugrumă, mă sufocă-ncetișor..
dar niciodată destul să mă termine.