Vară cu ploi

Astăzi îngropăm și dragostea și prietenia.
Imposibil să nu simți în aer agonia.
Vântul îi zboară unui domn pălăria.

Speranța îmi înjunghie toată teoria,
Planul - să uit fantasmagoria.
Studiez tot mai mult psihiatria.
Domnul aleargă să-și prindă pălăria.

Căci nu-mi va crede nimeni pledoaria
Negându-ți tocmai ție galanteria.
Zilnic mă-nșfacă isteria.
Vântul, domnului a răpit pălăria.

Căldură mare

Un pui de pasăre plânge neîncetat

de 5 săptămâni. Zici că e speriat.

Ori vrea doar să mă chinuie? 

Tăcerea-i sublimă, dar absența mă-njunghie

Copii cu trotinete electrice.
Sunete puternice.
Tu te ivești în imagini feerice.

Nocturne

Lunii îi trebuie timp
Să-și adune curaj...

Se dezvăluie treptat,
Neregulat,
Un pas în plus în fiecare zi
Cu emoția de a nu izgoni.

Se învârte,
Gravitează...
Zile întregi meditează.


Numai soarele o înțelege...
O luminează,
Din umbră o încurajează:

"Ești minunată!
Lasă-i frumusețea să-ți vadă!"

Trebuie să fim recunoscători și pentru suferință. 

Câte capodopere au fost aduse la viață de liniaritatea sufletului? Câte poezii cu adevărat pătrunzătoare izvorăsc dintr-un loc al satisfacției interioare depline? Câte culori au fost orchestrate una lângă alta, pe câte pânze pentru că, pur și simplu, acolo ai fost dus de sănătosul somn, noapte de noapte, neîntrerupt de nici un mare intangibil? 

Ah, ci în chinurile nașterii artei, iată însăși ce dulceață neînlocuibilă se gustă! 

Luna este parțial acoperită de un nor lipsit de îndrăzneală. Razele ei se răsfrâng peste cupola maiestuoasă a catedralei. Le văd și le contemplez pe acestea doar pentru că nu dorm 

gândindu-mă la tine. 

Ce știi tu, câtă artă produci în mine, doar pentru că ești imposibil de atins! 

Dar presupun că o altă umanitate, dintr-o vreme pe care nu o voi apuca niciodată, îți va cânta laude că ai fost muza suferinței născătoare de artă. Iată-ne aduși împreună în maternitatea creației!

Dar tu dormi. 

Dețin acest blog de 10 ani.

Ani mai bogați în ale (ne)cuvintelor, ani în care cuvintele au fost date uitării.

Ce privilegiu să pot celebra 10 ani de când din când în când îmi aștern părți din suflet undeva, într-o colecție virtuală, secretă păstrată, ca o comoară.

Nici măcar nu știu câți cititori au trecut vreodată pe aici. Totuși, acest blog îmi servește drept cutie de rezonanță pentru mulțimea gândurilor.

Happy 10 years, necuvinte!

Boala

Doctore, simt ceva mortal
Aici, în regiunea ființei mele.
Mă dor toate organele,
Ziua mă doare soarele
Iar noaptea luna și stelele.

Mi s-a pus un junghi în norul de pe cer
Pe care până atunci nici nu-l observasem
Și mă trezesc în fiecare dimineață
Cu o senzație de iarnă.

Degeaba am luat tot felul de medicamente:
Am urât și am iubit, am învățat să citesc
Și chiar am citit niște cărți,
Am vorbit cu oamenii, și m-am gândit,
Am fost bun, și-am fost frumos...

Toate acestea n-au avut nici un efect, doctore
Și-am cheltuit pe ele o groază de ani.
Cred că m-am îmbolnăvit de moarte
Într-o zi
Când m-am născut.




Marin Sorescu