Dacă niciodată nu ne-am fi întâlnit
cu siguranță aș fi economisit
câteva fluvii de lacrimi plânse
în ceasuri când am mărturisit
pernelor și pereților tot ce simt
în sufletul și inima pentru care corpul mi-e prea strâmt.
Dacă niciodată nu ne-am fi întâlnit
sunt sigură că somnul mi-ar fi fost mai liniștit,
căci nopți la rândul pe care nu le-am dormit
s-au transformat în lumi de vis
în care îmi era și mie permis
să fiu fericită.
Dacă niciodată nu ne-am fi întâlnit,
aș fi avut cu siguranță mai mult timp
să găsesc ceea ce caut, sau aștept
și de care tu, până acum nu ai fost conștient
că îmi răpește clipe ce nu se mai întorc.
Acele 'ceva-uri' pe care să le găsesc încă încerc.
Dacă, totuși, nu ne-am fi întâlnit știu că nu aș fi descoperit
ce înseamnă să primesc o răbdare adâncă, lată și lungă - cât o mare;
singura răbdare omenească ce mi-a amintit vreodată de cea dumnezeiască.
Dacă niciodată nu ne-am fi întâlnit, niciodată nu m-aș fi încălzit
în razele luminii tale.
Dacă niciodată nu ne-am fi întâlnit
orașul acesta ar fi rămas pustiit
după plecarea ta,
și nici măcar n-aș fi știut de ce.
Poate pentru că ar fi plecat soarele
care atât de mult mi-ar fi lipsit
măcar că niciodată nu l-aș fi zărit.
Dacă nu te-aș fi întâlnit aș fi fost mult mai săracă -
căci tu m-ai îmbogățit cu totul, și niciodată n-o să treacă
această comoară ce mi-ai dăruit:
o mică bucățică din tine, plantată veșnic în sufletul timid
ascuns după zidurile pe care le-ai ocolit,
le-ai surpat, și le-ai transformat
într-un teren frumos de locuit.
În cele din urmă n-aș schimba niciodată
nici o lacrimă, poveste sau chiar suferința toată;
căci cunoscându-te pe tine, un diamant în prelucrare,
m-am călit prin foc să fiu și eu: aur dat spre purificare.
Cunoscându-te pe tine am aflat
ce dragoste mare se poate naște în mine;
dragoste pe care o torn acum în oameni,
până la ziua când îmi vei permite să o dăruiesc și înspre tine.
