E vară, și mi-e frig.
În perioada asta scriu mai des.
Ba chiar am început să scriu și poezii.
Mă regăsesc adesea oprind pe dreapta, numai ca să pot privi peisajul ce se descrie sub ochii mei. Sau seara, zăbovind vreme de câteva clipe, pe drumul spre mașină, numai ca să simt aerul cum îmi trece printre degete, în timp ce ascult dansul frunzelor.
Uneori, când este lună plină, ea bate exact pe capul meu, culcat greoi pe pernă. Am încetat să-i mai doresc plecarea. Am primit un soi de eliberare când am realizat cât de mult avem, defapt, în comun.
Și ea este singură. Și rece, în lumea ei. Și ea este încălzită numai de soare. Luminată doar de el. Și ea are o latură ce mereu rămâne ascunsă. Și ea și-ar dori să fie altfel... Să îmbrățișeze stelele nopții, să o sărute soarele, să se poată apropia de el..un metru, un kilometru, o secundă lumină.
Stelele rămân, însă, netulburate în ignoranța lor. Iar soarele are și pe alții de luminat...
Și iată luna noastră....destinată să graviteze în jurul unui pământ..ce gravitează în jurul soarelui. Iubirea ei, cea neîmpărtășită, veșnic sub privirea sa. Mereu atât de aproape....și totuși..atât de departe.
Niciodată al ei.
E vară, și e rece.
Vara asta soarele este prea departe.
