BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS

Monday, July 27, 2020

e prea devreme ca să dorm -
încă mai sunt multe de analizat.
dar dacă aș cădea într-un veșnic somn
poate-aș fi de blestem dezlegat..
căci mintea asta funcționează ne-ncetat.


ziua, mecanismele calculează probabilități,
măsoară lumi ce există doar în alte realități
și stabilesc legi pentru o mulțime de societăți;
doar doar de-ar deveni un patent brevetat.


noaptea, însă, se întâmplă alte fenomene.
ce, credeați că se face liniște în atelier?
nuu..căci cuvintele nerostite ziua de meșter
pe-ntuneric fac ocolul întregii lumi
pândind pretutindeni după culmi
de pe care să strige cuvintele ce aleargă prin vene.


căci cuvintele pe care ziua nu le-ai rostit,
cuvintele omului mare, îndrăgostit,
se întorc noaptea să se destăinuie
și aduc cu ele și mai multe cuvinte care să te chinuie.


vezi tu, noaptea este un sfetnic mai bun ca ziua
noaptea știe că nu mai ai energie să întreții minciuna,
că ești dispus să fii vulnerabil,
și-ți crează spațiul favorabil.

spaima gândurilor - inima asta a mea!

când încep să gândesc cu ea..
uit și de cerebel, de hipotalamus sau de amigdală..
rămâne doar o forță colosală
denumită de unii "iubirea"

vezi tu..la mine iubirea locuiește!
e suficient să te apropii
și-o vei auzi cum îți vorbește
numai dulcegării..

vino și ia-mă,
căci iar nu mai pot...

Thursday, April 30, 2020

Undeva, ceva se pierde

Undeva, ceva se pierde..
E mare distanța, nu simt unde...dar am simțit astăzi că undeva cineva pierde ceva.
Și deodată m-am oprit din ce gândeam, și am privit spre cer. Cred că și cel ce a pierdut astăzi a privit chiar atunci cerul, pentru că i-am simțit durerea.
Vreau să știi că nu ești singur! Am simțit-o împreună cu tine! Nu știu cine ești, dar va fi bine, va trece și asta!

Tuesday, April 28, 2020

am plante noi

M-am înconjurat cu viață
ca să uit de moartea care stă la pândă.
Mi-am umplut camera cu verde,
ca să resuscitez o inimă muribundă..

Sau poate viața pe care am adus-o
în lumea mea cea mică, strâmtă,
e ca să o compenseze pe cea pe care am pierdut-o,
copilăria mea frântă.

Ce mă face să fiu eu, cea care sunt azi?
Oare dragostea pe care o aduni
în zilele precum duminică, ori luni?
Sau..nu cumva chiar cea pe care o scazi?

Atât de vulnerabilă,
și totuși nu simt nimic.
Atât de puternică,
și totuși nu pot să mă ridic.

Câtă viață să mai adaug
la zilele pe care le-am primit?
Pe jumătate din ele am vrut să le uit;
pe cealaltă jumătate le-am risipit..

și totuși viața se agață de mine;
nu mă lasă deloc să respir.
Mă sugrumă, mă sufocă-ncetișor..
dar niciodată destul să mă termine.

Thursday, April 16, 2020

12.11.2019

a fost frumos, cât a durat
dar octombrie s-a terminat.
luna ce credeam că va fi infernală,
iată că, totuși, a fost suportabilă.



pentru asta trebuie să îți mulțumesc..
căci a fost minunat să curăț ceapa care ești tu,
foaie cu foaie, încercând să ajung la fruct.
fie, o lună nu este suficient. nici chiar două?
nici, nici, mai ales pentru personalitatea ta.
a fost minunat.
dar trebuie să spun curând că s-a terminat..



sunt pe cale să o stric.
sunt ca oul care se învârte fierbând în ibric
sau ca presiunea de sub capac
în oala ce fiebre din veac.
această nevoie lăuntrică de a confirma
spusele bunicii despre potențialul de a îndepărta
mă îndeamnă la fapte necugetate,
la vorbe împinse de la spate,
aruncate fără fir logic.



dacă te vei alerta și vei fugi,
e perfect. e exact tot ce îmi puteam dori!
dar.....dacă vei rămâne? oare ce voi face?
dacă vei dori să fim prieteni, nu mă voi preface...
căci prieteni am avut o mie, și iată-mă acum.
singură, în turnul meu, coborându-mi pletele
dar nu e nimeni pe drum.



dacă vei dori să fim prieteni, s-a rezolvat;
nu voi considera că te-ai eschivat,
ci degrabă te voi elibera de orice legătură,
căci prieteni eu nu mai doresc de masculină statură.



dar...dacă vei dori mai mult?
ce să fac atunci?
cum să te determin elegant să fugi?
cum să evit o jenantă expunere
a tot ce doresc a fi dat spre ascundere?



și dacă, chiar și așa, vei dori să rămâi?
ce voi face atunci?
să iei răul la pachet cu binele,
să le pui sub lumina ce-ți înseninează sinele
să le lași o lună, un anotimp, să se încălzească
să le uzi, să le plivești, așteptând să se însănătoșească,
și să le urmărești crescând?
ce fac dacă prin toate astea o să te văd mascând
că defapt, udând planta de mine ce merita abandonată,
lumina-ți devine tot mai uscată?

Povestea împăratului și a fântânii otrăvite

A fost odată un împărat înțelept care conducea o vastă-mpărăție. El era temut pentru forța sa, și iubit pentru înțelepciunea sa. În mijlocul orașului se afla o fântână cu apă cristalină și pură, din care toți locuitorii cetății beau, chiar și împăratul. 
Într-o noapte, pe când ei dormeau, o vrăjitoare a intrat în cetate și a picurat în fântână câțiva stropi dintr-o otravă puternică, și toți cei ce urmau să bea din apa aceea aveau să înnebunească. 
În următoarea zi, toți oamenii au băut din fântână, unul câte unul, însă nu și împăratul. Acesta, fiind îngrijorat de situație, și încercând să stabilizeze starea populației, a emis o serie de decrete privind siguranța și sănătatea publică. 
Dar nici gărzile din cetate, nici inspectorii, nici negustorii, care, de altfel toți băuseră din fântâna otrăvită, nu au luat în seamă hotărârile împăratului, căci le crezură absurde. 
Când locuitorii împărăției au auzit ce decretase împăratul, au fost convinși că acesta înnebunise. Și-au spus unul altuia: "Împăratul nostru nu mai judecă drept. Iată cât de straniu se comportă. Nu putem fi conduși de un nebun. Trebuie să îl dăm jos de pe tron." 
Și au pornit cu toții-nspre castel. 
Împăratul, în disperarea sa, se pregătea să fugă de la tron, când regina sa îl împiedică, spunându-i: "Haide să bem și noi din fântâna cetății. Apoi vom fi la fel ca ei."
Împăratul și împărăteasa au băut din apa nebuniei și imediat au început să bâiguie tot felul de baliverne. 
Când i-au auzit, supușii lor s-au căit de îndată: "Iată câtă înțelepciune deține împăratul nostru! Să ne conduci multă vreme de acum! Trăiască împăratul!"