stau și ascult ploaia,
un prieten vechi.

și mai ascult și piesa de pian 

pe care am ascultat-o când te uitai la fotografiile tot vechi. 

îmi amintesc cu drag acel moment

tăceam și eu, tăceai și tu,

și totuși niciodată nu ne-am spus atâtea. 

tăcem și acum

și tu, și eu.

dar acum nu ne mai spunem nimic. 

oare s-a spus tot ce era de spus?

dar ce ar mai fi de adăugat? 

poate ceva despre priviri care s-au încețoșat...

despre direcții care par ascunse 

una de alta; nepătrunse

decât de cel care pășește pe acel drum

înainte. mereu înainte

nu te poți întoarce înapoi

oricât de mult ai vrea.

dar oricum...noi mereu ne-am răsucit mult. 

e posibil ca ceea ce e acum să fie doar o turnură, 

o pauză, o împrejurătură

de așa natură 

încât se creează o ridicată temperatură. 

și să ne regăsim cu bine la toamnă.