Dați-mi un cuvânt... să descrie o lume interioară bogată, înfloritoare, nepopulată.

Îmi face rău să citesc.

Proză, poezie, gânduri așternute pe hârtie
Toate mă invită pe cărarea conștienței. Trezirii.
Toate îmi aduc durere, și, în același timp, dulce alinare.. Mă regăsesc în ele, mă fascinează să citesc proză și să observ asocieri de cuvinte nesperate, moduri diferite de a povesti un gând sau o observație. În poezie găsesc și pe alții care au trăit ce trăiesc eu acum, ba chiar le-au trăit în vremuri pe când căutările profunde erau semne de slăbiciune, cel puțin în cultura românească.


Însă, cu cât cuget mai mult...cu cât citesc mai mult...cu atât mi se deschid ochii minții mai mult...cu atât sunt mai singură. Continui să pășesc zi de zi pe aceleași străzi. Pe aceleași mochete roșii și verzi. Cu ochi ai minții, acum trezi, și umeziți de conștientizare, privesc limpede ca lumina zilei pe toți aceia care umblă legați la ochi. Care nu văd. Care nu știu că nu văd, și care nu au timp să se întrebe dacă văd sau nu. Care trăiesc o zi, și încă o zi, și ani la rândul, decenii, netulburați de poveri de acest soi.

Nu se întreabă ce se ascunde până și în spatele lucrurilor ascunse în spatele măștilor pe care oamenii le poartă..în încercări copilărești de a se proteja și de a încăpea într-o societate pentru care nu se simt pregătiți.

Este înfricoșător să privești în oglinda sufletului. Să meditezi la ce te face pe tine, și pe frații tăi Adami să fiți exact cine sunteți, și câte dintre acele "ceva"-uri sunt dobândite în urma experiențelor și împrejurărilor ce ne formează, și ne împing să ne adaptăm sau să fim excluși ori distruși, și câte "ceva"-uri sunt defapt...chintesența ta. A sinelui, în forma sa cea mai pură...înainte de rușine, păcat, boală, vină, durere, trădare și dezamăgire, frică, abandon. Este înfricoșător să fii curajos în ce privește relația cu tine însuți. Să fii în așteptarea unei liniști de care îți este teamă, dar care să vină în chip diferit.. să fie cu adevărat liniște liniștită.. Nu liniștea aceea în care simți până și pe piele întunericurile care te întinează..liniștea care îți urlă în cap toate păcatele tale, toate neajunsurile.

Este dureros să stai în intimitate cu tine însuți..singur, și fără nimeni care să te țină de mână în timp ce dai piept cu monștrii dinăuntru.

Este mai simplu să meditezi la săptămâna italiană de la Lidl, și să fii în așteptarea meciului de sâmbătă, pe care îl vom vedea cu prietenii, și vom mânca semințe și popcorn.

Ce frumos...

Ce simplu...


Îmi face rău să citesc. Mă face să sufăr când mă întâlnesc cu oameni.
Îmi face rău și să gândesc.
Aceste două practici mă conduc tot mai departe de cei care nu fac astea. Care nu trăiesc așa.
Nu mă regăsesc în nici unul dintre ei, și știu...în sufletul meu știu că defapt trebuie să simt permanent acest gol..această singurătate, această neregăsire, această neîmplinire, ca să rămân ancorată în adevărul că asta nu e lumea mea.. Și să continui să tânjesc, să visez, să aștept fervent să ajung în lumea aceea...unde inima-mi este cunoscută, iar sufletul îmi este înțeles.